Kilimanjaro – Uhuru Peak
|
de Camelia Manea
—
Pe Kilimanjaro, toată lumea merge pornind de la prejudecata că este un munte uşor, fiindcă l-a urcat şi Andreea Marin, neavând o pregătire de alpinist. Ca de obicei, lucrurile trebuie analizate cu discernământ – şi înainte şi în timpul turei – pentru că se pot ivi tot soiul de situaţii neprevăzute, inerente unei ascensiuni pe un vârf de aproape 6000 de metri, care aduc neplăceri chiar şi celor cu experienţă. Eu am parcurs rutele Machame – Western Breach (cunoscută şi sub numele de „Whisky Route” – mai dificilă, expusă căderilor de pietre pe culoarul de la Arrow Glacier) şi Marangu (căreia i se mai spune „Coca-Cola Route”, fiind mai abordabilă şi considerată accesibilă tuturor categoriilor de vizitatori). Voi puncta câteva aspecte mai importante, care sper să răspundă satisfăcător întrebărilor legate de principalele probleme sau obstacole posibile ce pot fi întâmpinate în timpul unei ascensiuni pe Uhuru Peak. “Uhuru” înseamnă “libertate” şi este cel mai înalt punct din Masivul Kilimanjaro, format din 3 conuri vulcanice. Mai multe informaţii despre munte, etimologia cuvântului “Kilimanjaro”, felul cum s-a format, structura geologică şi stratificarea vegetală, aflaţi aici. Pe Kilimanjaro vin alpinişti, turişti şi oameni obişnuiţi în ture agreabile de trekking. Între cele 7 vârfuri (7-Summits) – cele mai înalte de pe fiecare continent, Kilimanjaro este muntele cu cea mai variată stratificare vegetală, ilustrând toate marile zone climatice de pe glob. Rămân de neuitat şi stăruie mult timp în memorie frumuseţea unică a rutelor, care pornesc de la pădurea tropicală (cu beard trees – arbori înalţi invadaţi de liane şi o specie de licheni pletoşi, maimuţe gălăgioase şi păsări cu colorit viu) şi ajung până la nivelul alpin, în zona craterului şi a gheţarului Kibo, care prezintă particularităţi de climat arctic, cu temperaturi scăzute, de până la – 20 – – 25°C, ceaţă, vânt şi ninsori destul de abundente. |
 |
| Uhuru Peak – 5895 m
— |
| Intrarea în Parcul Naţional Kilimanjaro (pentru informaţii suplimentare, daţi click aici) se face numai pe bază de permis, care se poate obţine prin intermendiul uneia dintre agenţiile autorizate din Tanzania. Este de preferat să fie făcută rezervarea cu 1-2 luni înainte, printr-o agenţie tanzaniană – au costurile cele mai convenabile. Sunt foarte multe agenţii din afară (Kenia, Africa de Sud, Australia sau chiar Polonia, Cehia, Germania) care-şi oferă serviciile, dar nu sunt, de fapt, decât nişte intermediari. Preţul total poate varia între 850 şi 1150 de dolari pentru o perioadă de 5-7 zile petrecute pe munte. Alte informaţii legate de taxe, găsiţi aici. Am citit pe Net despre un singur grup de români care au încercat să intre fraudulos în Parcul naţional şi au fost surprinşi de rangeri, dar au reuşit să evite plata amenzii prin tradiţionala “şpagă”. Rutele mai scurte, cum este Marangu, pot fi parcurse în 4-5 zile, cele mai lungi, cum ar fi Rongai se parcurg în 6-7 zile. Pentru a obţine informaţii suplimentare, daţi click aici. De regulă, se parcurg în jur de 1000-1500 de metri diferenţă de nivel zilnic, realizându-se aclimatizarea în mod progresiv. Pentru cei mai puţin obişnuiţi cu altitudinea, o singură zi de aclimatizare petrecută la 4700 de metri, de exemplu, poate fi considerată insuficientă. În mod surprinzător, în toată perioada pe care am petrecut-o în Kilimanjaro nu am văzut cazuri speciale de epuizare, rău de altitudine sau hipotermie la turişti, dar am văzut 2 porteri care erau duşi pe targă în tabăra de bază şi, de asemenea, ghizii ne-au semnalat locurile unde erau îngropaţi porteri care decedaseră din cauza hipotermiei sau a pneumoniei galopante în zilele în care au fost surprinşi de vreme rea (porterii sunt îmbrăcaţi foaaaaaaaarte sumar, nu au încălţăminte corespunzătoare, n-au un antrenament specific, uneori sunt doar nişte copilandri firavi care doresc să câştige un bănuţ pentru a-şi ajuta familiile… era impresionant când îi vedeam, în repetate rânduri, că aşteptă să terminăm noi masa “oficială” pentru a împărţi între ei ceea ce mai rămânea). Şi acum mă răvăşeşte imaginea unei cruci din pietre pe care am văzut-o cînd coboram pe Umbwe, pe o ploaie torenţială când mi se făcuse teribil de frig şi am aflat că acolo murise un băietan de 15 ani pe care l-au găsit aşa, încovoiat, căzut în potecă… Kili nu e un munte greu, dar trebuie să fii pregătit, chiar şi la întoarcere. |
 |
| Ghetarul Kibo
— |
|
La ei, problema salvării în caz de urgenţă nu se pune ca la noi – din câte am observat eu, nu au echipe specializate să intervină cum se întâmplă la noi prin intermediul echipelor Salvamont. Nu au elicoptere… Au doar o targă-două, pe roţi şi nişte negri vânjoşi care să poată să care orice. Deşi taxele plătite includ şi intervenţiile speciale, inclusiv asistenţa medicală, în practică nu se grăbeşte nimeni să sară prompt… Principiul, în toate, este “Pole-Pole” – ”încet-înceeeeeeeet”… În esenţă, pe Masivul Kilimanjaro, pantele sunt accesibile, cu înclinaţii cuprinse între 10 şi 40°. Excepţie sunt cele de pe Western Breach, care pot atinge 55-60° şi nu sunt recomandate celor care nu au experienţa ascensiunii pe porţiuni mixte – stâncă şi gheaţă sau pe porţiuni de gheţar cu pante înclinate. |
 |
| Traversarea ghetarului
— |
|
Numai pe ruta Marangu, la fiecare loc de campare se găsesc cabane de lemn, prevăzute cu paturi şi saltele la fiecare loc de campare (Mandara Hut, Horombo Hut şi Kibo Hut). Celelalte rute au spaţii special amenajate cu grupuri sanitare şi un cort pentru rangeri, care ţin evidenţa, într-un registru, la toate intrările şi ieşirile din tabără. Există rute obligatorii pentru urcare (Machame, Shira, Rongai) şi rute speciale, folosite numai pentru coborâre (Unbwe). Doar ruta Marangu poate fi folosită legal şi la urcare şi la coborâre. Regulile Parcului Naţional se respectă cu sfinţenie, nu se lasă resturi, nu se păşeşte în afara spaţiului destinat trekkerilor… 5. Echipamentul necesar nu include material tehnic decât în cazul în care se intenţionează escaladarea unui perete (ex. Breach Wall) sau a unui gheţar, dar lucrul acesta trebuie anunţat. De specificat că rangerii nu au echipament tehnic de nici un fel (n-au nici măcar coardă sau una+două carabiniere!!!). Echipamentul poate fi adus de fiecare, în funcţie de opţiuni, sau închiriat (pentru 20-50 de dolari) de la centre specializate din Moshi sau Arusha. Detalii suplimentare despre echipament, aici. Pe ruta Machame – Western Breach am avut nevoie de colţari şi piolet. În procurarea echipamentului am fost ajutaţi nemijlocit de Emont şi Vasile Baciu (v. http://www.emont.ro/), Asociatia “Lacrima Muntilor”, Horezu, Magazinul de echipament audio-video F64, Montrek, Mihaela Cana si Dana Gradinaru (v. http://www.montrek.ro/), Himalaya si David Neacsu (v http://www.himalaya.ro). Le multumim din toata inima! 6. Despre medicamente… – Diamox (se poate procura din Arusha – să zicem un flacon la 2 persoane!)- eu nu folosesc, incerc sa ma bazez pe raspunsul natural al organismului – am la mine Nurofen Forte, pe care-l iau in caz de cefalee sau vertij, altfel ma misc, ies in ture usoare si nu mai urc pina nu s-a facut aclimatizarea… – Imodium (da!!!) e nevoie! In Africa, datorita schimbarii dietei si conditiilor ecuatoriale / tropicale apar diverse probleme / simptome ale aparatului digestiv, e bine sa fim pregatiti – calmante (algocalmin) – eu am intotdeauna musetel, si pt ceai si pt rani usoare! Prefer variantele naturiste!!! – crema antiseptica – cea de galbenele mi se pare cea mai buna! Pt maini, mai foloseam solutie anti-bacteriana sau pur si simplu servetele umede – pt gripa, imi iau Fervex – am observat ca il tolerez cel mai bine, chiar si la 6000 de metri! – in plus, e un aport de lichid cald, esential la altitudine! – pt ochi… depinde ce sensibilitate are fiecare – mi s-a intimplat o singuta data sa am conjunctivita. Mai apare riscul herpesului de vint, dar acesta expune alte zone ale fetei. E buna o crema cu tetraciclina. N-am testat încă Visine… Atenţie la îmbrăcăminte! De la 4600-4700 de metri mai sus sunt temperaturi joase şi e nevoie de jachetă cu membrană impermeabilă şi de suprapantaloni, dar şi de pufoaică, mănuşi şi supramănuşi, căciulă şi ochelari de protecţie… La această altitudine, ningeîn mod frecvent şi este vânt şi ceaţă. Precauţii suplimentare: – crema protectoare pentru faţă şi mâini – pe Kilimanjari sunt radiaţii foarte puternice, chiar de la primele ore ale dimineţii – tratamentul preventiv împotriva febrei galbene (se face un vaccin la plecarea din ţară, pentru care se eliberează un carnet galben pe care-l cer vameşii când se completează formalităţile de viză. Fără acest carnet nu se acordă viză de intrare în Tanzania). Tratamentul este dublat şi de profilaxia împotriva malariei –se administrează 5-6 tablete, recomandate de medicul specialist în boli tropicale, încă înainte de plecarea din ţară… – mare atenţie la stomac!!! Există riscul real al contactării unor infecţii bacteriene tropicale pe care medicii noştri nu prea ştiu să le trateze, există o afecţiune, Tropical Sprue, care e cumplită… Pastilele de Imodium n-au efect în acest caz. Insistaţi să vi se aducă zilnic doza promisă de apă îmbuteliată, pe munte, nu acceptaţi sub nici o formă altfel de lichide decât ceaiuri sau apă fiartă!!! Viza Cetăţenii români nu plătesc taxă de viză pentru a intra în Tanzania şi nici nu trebuie să completeze nimic în ţară. Toate formalităţile se îndeplinesc la sosirea pe Kilimanjaro International Airport, cu condiţia să facem dovada vaccinării (v. mai sus). Americanii au taxă de viză în valoare de 40 de USD… Supragreutate – Ştiind că pe Kilimanjaro sunt porteri şi că nu vor avea responsabilitatea transportării propriilor rucsaci, majoritatea alpiniştilor au tendinţa de a lua multe materiale, unele articole dovedindu-se efectiv inutile. Din respect pentru acei oameni care duc poveri inimaginabile (cară butelii mari de gaz, de peste 5 kg, mese şi scaune pliante, apă sau sucuri îmbuteliate, corturi de serviciu, pentru bucătărie şi propriile lor corturi, legume şi fructe în stare proaspătă etc etc.) este bine să ne cântărim bagajele înainte de plecarea din ţară. E un exerciţiu bun acesta – şi din cauză că riscăm să plătim taxă de supragreutate la avion, unde se acceptă maximum 22-23 de kg la cală. Este o ” cochetărie” copilăroasă să vii la munte cu geamantan, cu troller şi să nu-ţi iei rucsac, la fel ca toată lumea, dar… se întâmplă!!! Aş vrea să-i amintim pe toţi cei care au articipat la această tură frumoasă, nu-s alpinişti, dar meritul de a fi ajuns sus este cu atât mai mare: – Camelia Maftei – Mădălina Alexandra Creţu – Bogdan Gligor – Gelu Agapie – Sorin Oprea – Peter Schmidts |
 |
| — |
|
Tura mea de Kilimanjaro a fost completată de fiecare dată cu safari (Craterul NgoroNgoro, Lake Manyara si alte destinatii care tin seama de migratia animalelor si de sezonul de cuibarit pentru pasari) vizite inedite în sate izolate pentru a cunoaşte mai bine comunităţile locale. Despre populaţia de Masai sau vizita în Chagga Village sau despre Bushmen şi tribul Datoga veţi putea afla mai multe lucruri citind ”Terra Magazin” sau ”România pitorească”. Pe scurt, câteva cuvinte despre ceea ce am văzut – experienţele au fost cu totul indite! am cunoscut mai multe triburi locale si stilul lor de viata interesant. Dupa Kili am fost in Bushmen’s Village, am vinat pasari, e triiiiiiiist tot ce-i acolo, n-au nici macar ce minca, vineaza cite o pasare si o jupoaie asa, de vie, in rest traiesc din niste frunze pe care le ronţăie toata ziua (se pare că au proprietati halucinogene), unii cetăţeni au grave, vizibile carente de crestere si sunt cam retardati, saracii – au ramas in total vreo 1500, cred ca-s pe cale de disparitie datorita consangvinizarii, subnutritiei, vietii grele – dorm ca animalele, pe jos, pe niste piei de vita tocite… Apoi am vizitat tribul Datoga, au un trai mai interesant, sunt confectioneri de bijuterii, chiar e frumos sa poti purta o bratara sau un colier din cele facute de ei, sunt faine, bronzul autentic arata superb la gitul femeilor, sunt niste oameni frumosi, cu o constitutie fizica placuta, poarta straie foarte dragute, ne-am pozat cu femeile lor, sunt prietenosi si buni familisti, cresc vite, muncesc. Un profesor universitar din Japonia a petrecut 6 luni in mijlocul lor pentru a le studia limba, obiceiurile, stilul de viata… La sfirsitul zilei, am fotografiat un apus de soare fantastic la Eyasa Lake. Îmi doream mult de tot o vizită culturală în zona de câmpie stăpânită de secole de Masai, populaţie seminomadă şi cu antecedente de războinici. Am cunoscut obiceiurile lor, viaţa de zi cu zi, felul de a fi, hrana (oamenii aceştia nu consumă alcool deloc, în schimb beau lapte cu sânge şi dorm pe piei de viţel). |
 |
| Dans specific populatieie Masai
— |
|
A venit safari, cu de toate – NgoroNgoro si muuuuuuullte animale, am vazut o specie rara, the eland, greu de prins in cadru. La Lake Manyara a fost spectacol total, faceau babuinii niste tumbe, am filmat un pui de leu in copac, apoi in plina actiune, dupa ce s-a ridicat si a pornit sa urmareasca o antilopa impala… |
 |
| Safari la lake Manyara
— |
| La Zanzibar, capitala mondiala a condimentelor, am avut, poate, cele mai interesante experiente de viata.E cam greu sa te descurci singur in Zanzibar. Mi-am luat un sclav numai pentru mine, l-am inchiriat pe 10 dolari pe zi, este custodele Muzeului si fostei camere de tortura a sclavilor, stie multe lucruri si are rabdare cu intrebarile… tema lui a fost sa-mi arate tot ce e mai interesant prin Stone Town, sa ma conduca prin zonele de risc, altfel n-aveam curaj sa ies nici macar in piata. M-am speriat din prima zi, de la aeroport, e-o lume pestriiiiţă de tot acolo, multe naţii, multe religii, trebuie sa ai grija cu banii, cu aparatura foto, cu de toate… A fost bine că mi-am pus “pile” la garda mea de corp. Daca esti cu un localnic, te respecta, nu intrec masura. E plin de musulmani, dimineata ma trezesc in cintari, de la 5.00, seara, de la ora 4.00, cam la fel. Biserica noastra era de rit anglican, am avut placerea sa ascult o muzica divina la orga, acompaniata de un cor de copii… Mare pacat ca nu i-am filmat!!! Eram prea obosita, am stat si am scris citeva rinduri pentru acasă…
Au fost interesante cele 2 zile petrecute intr-o zona izolata, pe coasta de est, in satul Bwejuu, sat pescaresc, am urmarit pas cu pas femeile care erau plecate sa puna “curse” pt caracatite, se intimpla dimineata, intre 7.00 si 3.00 pm, in timpul refluxului, cind apele oceanului se retrag – am lasat-o pe babutza la care stateam, era ingrozitor de pisaloaga si ne dadea mincare putina. La 50 de dolari – atâta plăteam – am rugat-o sa mai puna ceva si a facut 2 gogosi care mi-au stat in git!!! Asa ca m-am mutat, am gasit loc la calugarite, la Saint Monica’s, era bine-bine, (doar 15 dolari, cu mic-dejun inclus!) am avut chiar si apa calda si puteam sa ma ocup putin de comunicarea cu exteriorul, nu mai stateam asa izolata… |
 Zanzibar – Tarmul Oceanului Indian
— |
|
Am mai fost intr-un Spicy Tour, care este shared, am iesit ieftin, ne-am dus la vreo 14 km de Zanzi, intr-o padure, ne-au dat ei de mincat si de baut… Am cules si am gustat leeche, lemon plant, vanilie, scortisoara, piper de toate felurile… Am vazut cum se recolteaza nucile de cocos si am baut suc proapat, chiar din coaja abia despicată cu cuţitul. Are o aromă incredibilă!!! Cel mai mare spectacol a fost la BlueSea Tour – adica snorkelling si inot cu delfinii, organizat, cu echipament si cu veste de salvare – am luat imagini subacvatice… a fost senzational – reciful si multimea de pesti dimprejur ne-au innebunit! |
 |
| — |
|
Pentru elaborarea acestei ture, rezervări, concepţia inedită de evadare în natură, aventură şi cultură, detalii pe: http://www.atlantic.ro/, unde, urmând şi alte linkuri, puteţi descoperi destinaţii surprinzătoare, care împacă cele mai neaşteptate opţiuni, sub aspecte diferite: Rafinat şi seducător, aventuros şi riscant… Aş vrea să urez „Succes” tuturor echipelor româneşti care îşi propun să atingă Acoperişul Africii şi să cunoască civilizaţia africană. Este o încercare pentru care merită să te zbaţi! |
