1. Etimologie

Kilimanjaro rămâne în categoria munţilor cu nume încărcate de mister. O enigmă neelucidată până astăzi este aceea a semnificaţiei cuvântului njaro, al cărui sens de bază ar fi “snow cap” sau “whiteness” – cuşmă albă, de nea – referire clară la zăpezile eterne de pe cel mai înalt munte de pe Continentul negru şi incandescent – Africa! Johannes Rebmann pomeneşte şi de un cuvânt Njaro, folosit ca substantiv propriu, reprezentând numele unui spirit malefic ce ar sălăşlui pe pantele Masivului Kilimanjaro, ademenind temerarii care se încumetă să urce, pentru ca apoi să le facă rău sau chiar să-i ucidă… Folclorul local, în special acela al etnicilor Chagga, abundă de istorioare despre spiritul protector al muntelui, fără ca acestea să fie confirmate de legendele mai vechi. Nu este însă nici o legendă faptul că, an de an, aici sosesc în jur de 35.000 de oameni pentru a încerca  bucuria de a ajunge pe vârf…

2. La început, au fost 3 conuri vulcanice…

Datând din pleistocenul timpuriu, acum aproape un million şi jumătate de ani, formarea Masivului Kilimanjaro este în strânsă legătură cu mişcările tectonice care au dat naştere celebrei Rift Valley. Situat la aproximativ 330 de kilometri sud de Ecuator, la întrepătrunderea liniilor de 2°50’-3°10’latitudine sudică şi 37°10’-37°40’ longitudine estică, Kilimanjaro este format, de fapt, din 3 conuri vulcanice: Shira, Kibo şi Mawenzi, care aveau toate peste 5000 de metri cândva. Astăzi, numai Kibo mai este considerat activ, deşi ultima erupţie vulcanică a sa a avut loc acum 100.000 de ani, când avea o înălţime de peste 5.900 de metri. Astăzi, datorită proceselor de eroziune, punctul cel mai înalt al craterului – Uhuru Peak – are 5896 de metri. Înăntrul craterului se mai fac simţite încă emanaţiile de sulf, iar din interiorul aşa-numitei Ash Pit (căldare cu cenuşă vulcanică) răbufnesc intermitent gaze fumigene. Shira, care era odinioară cel mai înalt dintre cele 3 vârfuri, nu mai este activ de foarte multă vreme; mai mult, datorită unor mişcări tectonice care au dus la prăbuşirea craterului de aproape 6.000 de metri, astăzi nu a rămas decât un platou mai mic de 4.000 de metri, cu punctul cel mai înalt la Johnsell Point (3.962 m). Mawenzi, având astăzi o înălţime de 5.149 de metri (Hans Meyer Point), este un vulcan somnolent, ca şi Kibo. Cu crestele sale impunătoare, seracuri şi cornişe ameninţătoare, este cel mai provocator dintre cei 3 vulcani. Ascensiunea pe Mawenzi necesită o abordare specifică alpinismului tehnic, motiv pentru care, în unica rută disponibilă nu se intră decât pe bază de permis special.

3. Climă

Cele mai potrivite perioade de ascensiune pe Kilimanjaro ţin seama de alternanţa între sezonul uscat şi cel umed. Astfel, ianuarie-februarie şi iunie-septembrie sunt perioadele cu climă uscată, propice ascensiunilor în Masivul Kilimanjaro. Februarie, august şi septembrie sunt lunile cele mai însorite, când cerul este senin la peste 3.000 de metri, cu toate că poate să fie foarte rece. Masivul este recunoscut ca fiind singurul ecosistem de pe planeta noastră care prezintă caracteristicile tuturor zonelor climatice, de la cea ecuatorială (la baza muntelui) până la cea arctică (pe gheţarii situaţi la peste 4.000 de metri).

4. Stratificarea morfo-geo-climatică include următoarele zone:

– 1.800-2.800 de metri – zona tropicală umedă, cu vegetaţie luxurintă şi cu cele mai mari cantităţi de ploaie (aprox. 2.000 mm/anual), care provoacă acumularea unei centuri de nori denşi la 3.000-3.200 de metri. Aici se dezvoltă specii endemice de plante (Impatiens Kilimanjari) şi arbori (Makoronga Kilimandjarica şi gigantul Olea Kilimandsh, de 30 de metri înălţime);

– 2.800-3.300 de metri – zona arbuştilor şi ierburilor înalte: Erica arborea, Fillippia excelse, Stoebe Kilimandjarica; ceaţă deasă;

– 3.300-4.000 de metri – zona arbuştilor pitici, vânt şi frig, soare puternic ziua şi îngheţ pe timp de noapte; specii endemice de Senecios Kilimanjari, Lobelia deckenii, cotonii şi meyeri;

– 4.000-4.800 de metri – deşert alpin, condiţii de îngheţ extrem noaptea şi insolaţie ziua (temperaturi de peste 35ºC);surse de apă aproape inexistente. Solul este sărăcăcios. Ca forme de vegetaţie, se remarcă prezenţa lichenilor, imortelelor (Everlasting flower) şi a muşchiului;

– 4.800- 5.900 de metri – zona arctică, unde nu există surse de apă la suprafaţă, în afară de gheţar. Radiaţii foarte puternice; concentraţia de oxigen este redusă aproape la jumătate faţă de nivelul mării. Diferenţele de temperatură de la zi la noapte sunt foarte mari. Vegetaţia este reprezentată de licheni şi o specie deosebită de imortele: Helicrysum newii.