Convocator Adunarea Generala a Clubului Alpin Român pentru 17 Februarie 2024
January 14, 2024 – 8:52 PM

În urma deciziei Consiliului Director al Clubului Alpin Român din data de 8 Ianuarie 2024, se convoacă Adunarea Generală pentru data de 17 Februarie 2024 ora 16:00 la Căminul Alpin, Str. Morarului 22, Busteni.

Pe ordinea …

Read the full story »
pe munte

instruire

rapoarte de tura

etica alpină

Istorie CAR

Home » pe munte

Etica traseelor de alpinism – partea 1

Submitted by on August 1, 2011 – 3:03 PMNo Comment

de Dan Vasilescu

In urma solicitării unor specialişti din cadrul UIAA în scopul elaborării unui „Ghid de bune practici”, Clubul Alpin Român a fost solicitat să răspundă unor întrebări vitale ale alpinismului mondial: care este concepţia noastră referitoare la prezentul şi viitorul traseele de alpinism.

În primul rând doresc să precizez că prezentul punct de vedere este strict personal şi nu se referă la traseele de escaladă care au început să fie deschise de căţărătorii români (Laurenţiu Anghel ş.a. – stimulaţi şi de un căţărător francez), prin anii 1980, în zona văii Pelişorului şi a Stânii Regale din Sinaia. Pentru acest tip de trasee există un consens general de amenajare şi utilizare, unanim acceptat de forurile naţionale şi internaţionale, iar un ghid de bune practici UIAA nu cred că pune nici o problemă deosebită.

O mică problemă, adiacentă subiectului, este legată de faptul că în prezent există în România cca 2000 de trasee de escaladă în zeci de zone alpine, dar unele dintre ele, imposibil de diferenţiat, se plasează la limita dintre alpinism sau de escaladă.

În al doilea rând ţin să subliniez că mă refer în continuare numai la traseele de joasă altitudine din România, cunoscând faptul că traseele de alpinism situate la medie şi mare altitudine, unele mixte, altele de gheaţă şi zăpadă, reprezintă un alt capitol al subiectului tratat

În al treilea rând, consider că pentru a răspunde competent la această dificilă temă, este necesară o scurtă prezentare a trecutului alpinismului românesc şi a eticii care a dominat epocile respective, de fapt o continuare a articolul ”Riscurile alpinismului” publicat de mine în revista România Pitorească în 2009.

Scurt istoric

Manualul „Pe crestele Carpaţilor” Nicolae Baticu şi Radu Ţiţeica – Editura sport – turism 1984, prezintă în primul capitol o amplă descriere a turismului montan şi a primelor ascensiuni montane din România. Acum am observat că sunt citat şi eu printre prietenii care i-au ajutat în această muncă dificilă, nu pot decât să mă simt onorat şi obligat în acelaşi timp.

După o foarte bună documentare, autorii susmenţionaţi concluzionează: „Căţărătura (escalada) este, deci, o sferă mai mică a alpinismului”, iar în continuare: „căţărătura se împarte, după o clasificare clasică, în două categorii: căţărătura liberă şi căţărătura tehnică”.

Alţi autori au definit, la vremea lor această clasificare: căţărare naturală şi căţărare artificială.

In capitolul 3, „Alpinism în munţii României până în anul 1948”, autorii prezintă mai mult ascensiuni pe văi şi creste alpine în munţii Bucegi, Piatra Craiului, Postăvar şi Făgăraş, începând chiar din anii 1800. Este interesant faptul că dânşii nu consideră aceste ascensiuni, de vară şi de iarnă, adevărate „premiere” justificând că multe din aceste drumeaguri alpine au mai fost parcurse şi bine cunoscute de ciobanii şi vânătorii (braconierii) din zonele respective.

Pentru istoria alpinismului românesc este edificator faptul că în ziua de 28 noiembrie 1880, la Sibiu, la şedinţa de înfiinţarea a SKV-ului (Siebenbürgischer Karpaten Verein) au participat 498 persoane şi chiar mai înainte, iar în anul 1876, a fost înfiinţat Clubul Alpin al Banatului, la Caransebeş.

SKV-ul s-a dovedit, prin cele 10 secţii ale sale (Bistriţa, Braşov, Bucureşti, Făgăraş, Orăştie, Reghin, Sebeş-Alba, Sibiu, Sighişoara, Valea Jiului-Petroşani şi în mod surprinzător printr-o secţie înfiinţată la Viena în anul 1884), o organizaţie montană activă şi puternică, care a construit 59 de cabane, „sute de km de poteci”, marcaje turistice şi chiar un serviciu de salvare la secţiile Braşov (1922) şi Sibiu (1925).

De asemenea au fost formate şcoli de ghizi (prima în Făgăraş în anul 1902 cu 17 participanţi), s-a editat o carte a călăuzei, s-a constituit o casă de pensii pentru ghizi şi una de asigurări pentru accidentaţi, au fost editate anuale foarte bine documentate. Au fost stabilite schimburi internaţionale, de exemplu participarea la al patrulea Congres Internaţional Alpin care a avut loc la Salzburg în 12 august 1882.

Dintre nenumăratele activităţi montane ale SKV-ului, ceeace ne interesează în acest articol sunt ascensiunile ce pot fi considerate adevărate premiere alpine, din care putem enumera:

–          Ascensiunea Crestei Arpăşelului (actualmente este cotată la gradul III) în octombrie 1912;

–          Creasta dintre vf. Şerbota şi Vf. Negoiu (numită astăzi Muchia Sărăţii) în anul 1921;

–          Peretele N-E al vf. Negoiu – 1930 (alpinişti germani, DAV sectia Hochland);

–          Şura Bardosului (numit astăzi Turnul Bardosului sau Piatra Altarului) – 1 septembrie 1934;

–          Ascensiuni de iarnă cu piciorul sau cu schiurile în munţii Bucegi şi Făgăraş – începând cu anul 1881.

Pe baza acestor documente se poate aprecia că traseele de alpinism au fost deschise în România relativ târziu, în comparaţie cu nivelul european, dar fără a fi exact datat, în mod oficial.

În cartea sa „Două secole de alpinism” Ionel Coman consideră că cele dintâi ascensiuni cu batere de pitoane au avut loc în anul 1934, când Niculae Comănescu şi Ion Şincan au urcat Hornul Central din Colţul Mălinului şi Vf. Picătura, iar Csallner Ervin şi W. Goldschmidt au escaladat Piatra Altarului din Cheile Bicazului. In continuare, tot dânsul apreciază că adevărata dată de naştere a alpinismului românesc este 20 octombrie 1935, când echipa: Niculae Baticu, Ion Trandafir şi Dan Popescu reuşeau parcurgerea primului traseu din peretele nordic al Gălbenelelor, denumit Traseul Furcilor, gradul IV de dificultate. Trei ani mai târziu şi la o lună de la cucerirea peretelui Nordic al Eigerului, Toma Boerescu reuşeşte Marea Surplomba din Gălbenele, tot gradul IV de dificultate, după scara Wälzenbach.

Un alt important pas a fost realizat de echipa N. Baticu, E. Cristea, G. Nicolaescu, S. Tulea care au realizat pe data de 21.07.1946 prima premieră de gradul V, Traseul celor Trei Surplombe, din acelaşi perete nordic al Văii Gălbenele.

Primul traseu de gradul VI A din România, traseul Fisura Albastră, a fost deschis în anul 1952 de echipa Emilian Cristea, Aurel Irimia, ş.a., iar primul traseu de grad maxim VI B, Fisura Albastră – traseul Direct, a fost realizat de echipa Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch şi Rolland Welkens în anul 1954, tot în peretele sudic al Văii Albe.

Ambele trasee au fost parcurse în mai multe intrări, decalate pe mai mulţi ani.

În perioada „comunistă” a anilor 1950 – 1989 activitatea de efectuare a traseelor de alpinism a fost condusă aproape în exclusivitate de Comisia Centrală de Alpinism, inclusă ulterior în Federaţia Română de Turism Alpinism, actualmente Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.

În nomenclatorul traseelor de alpinism al FRTA din anul 2000 (prezentate în Anexa 1) sunt incluse un număr de 1.661 trasee, între care există 118 trasee alpine de gradul 1 şi 438 trasee de escaladă (trasee şcoală cum erau denumite la data respectivă).

Cititi si:

Etica Traseeleor de Alpinism – partea a 2-a

Etica Traseeleor de Alpinism – partea a 3-a

Comments are closed.