August 12, 2017 – 12:04 PM | No Comment

Clubul Alpin Roman invita membrii la Adunarea Generala a asociatiei in data de 28.08.2017 la ora 17.00 la sediul din Bucuresti sector 5, Bd. Regina Elisabeta nr. 35 Ap. 7.
In cazul in care nu se …

Read the full story »
pe munte

instruire

mediu

competitii

evenimente

Home » pe munte

Mexic 2011-2012

Submitted by on January 27, 2012 – 11:31 AMNo Comment

de Camelia Manea

“A man does not climb a mountain without bringing some of it away with him and leaving something of himself upon it.”

Un om nu urcă un munte fără a aduce cu sine ceva de acolo sau fără a lăsa acolo ceva din sine. Martin Conway.

1. E vacanță? E Mexic! Când le-am spus colegilor apropiați că aș vrea să merg în Mexic, nu prea m-au crezut… (hm! Prea multe mofturi într-un singur an… Kilimanjaro, Jebel Toubkal, Ararat, Triglav…). Când le-am spus că vreau să merg în echipă restrânsă, au început comentariile (care nu mă deranjează deloc dacă sunt constructive, însă dacă-s inoportune și complet neconstructive… mă întristează teribil – Eu cerusem celor cu care comunicam doar atât: să demonstreze puțină demnitate și să păstreze confidențialitatea… Nu comentez!).

Când am anunțat plecarea și am cerut sprijinul celor mai  apreciați colegi de la Club, a fost… zdrobitor! Cineva (persoană importantă!!!) mi-a tot promis un ajutor fictiv și m-a convins – de ziua națională – că nu merită să te încrezi în vorbe! Au fost însă 3 persoane care mi-au arătat, prin delicatețea și căldura lor sufletească, ce înseamnă să ai prieteni destoinici și lor le mulțumesc pentru că m-au ajutat să sper și să visez… Am avut mari greutăți, dar faptul că există oameni adevărați lângă care să-ți aduni din nou toate resursele pentru a merge mai departe e dincolo de orice cuvinte de mulțumire!

2. Pentru ce am ales această destinație? Au fost multe motive:

–          am dorit să învingem rutina, mult mai apăsătoare semestrul acesta decât oricând. Am avut parte de inedit, provocare și aventură;

–          am vrut să sfidăm iarna aspră de acasă gândindu-ne la temperaturile blânde de 24-25° C de pe Coasta Pacificului de Est sau a Atlanticului, în stațiunile din Golful Mexic;

–          am căutat să descoperim magia celui mai înalt vulcan din America de Nord – Pico de Orizaba și frumusețea nesperat de captivantă a altor vulcani, cum ar fi Nevado de Toluca sau Iztaccihuatl;

–          am vrut să ne cunoaștem limitele într-o echipă nouă, să ne dovedim ce putem, la bine și la greu;

–          ne-a atras dorința de a afla lucruri fascinante despre civilizațiile din spațiul Americii Centrale.

În perioada 25 decembrie 2011 – 5 ianuarie 2012, o echipă de patru membri ai Clubului Alpin Român a efectuat o expediție în Mexic, pe 3 dintre cei mai înalți vulcani din America de Nord. Expediția a fost încununată de succes și… aventură (pierderea documentelor în metroul din Mexico City, grindina și descărcările electrice la 5200 de metri – pe Iztaccihuatl, probleme respiratorii și pierderea cunoștinței după epuizanta coborâre de pe Ghețarul Jamapa, din Pico de Orizaba…)

3. Echipa:

–          Camelia Manea, Secția CAR Pitești

–          Adrian Negrean, Secția CAR Cluj

–          Constantin Manea, Secția CAR Pitești

–          Marian Caval, Secția CAR Galați

Pe vârful lui Nevado de Toluca, atunci când bătea vântul și scotoceam în rucsaci să scoatem steagul, ne-am dat seama că, de fapt,  echipa noastră reprezintă toate zonele istorice ale României.

4. Vârfurile vizate:

–          Nevado de Toluca – 4691 metri – al patrulea vârf din Mexic, folosit pentru aclimatizare

–          Iztaccihuatl – 5230 metri – al treilea vârf din Mexic (cel mai „scund” munte din categoria vulcanilor mexicani acoperiți cu zăpadă tot timpul anului), foarte util pentru turele de aclimatizare și pentru antrenamentul specific pe ghețar.

–          Pico de Orizaba – 5636 metri – vârful cel mai înalt din Mexic, cel mai înalt vulcan din America de Nord, face parte din Circuitul „7 – Volcanoes”.

5. Programul pe zile:

– 26 decembrie 2011 – sosire la Ciudad de Mexico, pierdere documente, cazare în Zocalo, contactare echipaj Poliție și Ambasada;

– 27 decembrie 2011 – închiriat mașină, prezentare la Ambasadă, programare interviu; deplasare spre Toluca;

– 28 decembrie 2011 – ascensiune pe vulcanul Nevado de Toluca – premieră românească;

– 29 decembrie 2011 – deplasare la Amecameca; aprovizionare pentru Iztaccihuatl; deplasare prin Paso Cortez, întâlnire cu ofițerul de serviciu de la Izta-Popo National Park Headquarters, înnoptare la Cascada Apatlaco.

– 30 decembrie 2011 – înregistrare la Izta-Popo National Park Headquarters, plata permis de intrare, deplasare cu vehiculul până la Refugiul La Joya (3800 m); pregătirea echipamentului, deplasare către Grupo de Los Cien (4780 m), în vederea ascensiunii pe Iztaccihuatl.

– 31 decembrie 2011 – Ascensiune pe Iztaccihuatl, care are 4 vârfuri principale și aspectul unei femei care doarme (de aici și denumirea sa în Náhuatl). Am atins Vârful Sudic, situat la 30 de metri de El Pecho și ne-am întors rapid din cauza grindinii și a puternicelor descărcări electrice.

Revenire la Izta-Popo National Park Headquarters, în dreptul Pasului Cortez, coborâre rapidă în Amecameca și … decizia de a ne îndrepta către Cholula – datorită GPS-ului mergem implacabil spre N-V, în loc să ne îndreptăm către S-E…

Revelion la Hotelul Estado Hacienda, în condiții foarte bune, dar eram frânți de oboseală.

– 1 ianuarie 2012 – pauză

– 2 ianuarie 2012 – ne îndreptăm către Tlachichuca, facem rapid aprovizionarea, continuăm drumul până în satul Hidalgo, unde înnoptăm;

– 3 ianuarie 2012 – Vreme deosebit de rece, cu vânt și ninsoare. Ajungem la Piedra Grande cu ajutorul cailor și al unei măgărușe simpatice…

– 4 ianuarie 2012 – ascensiune pe Pico de Orizaba. Întoarcere în Ciudad de Mexico. Pregătiri de plecare acasă…

– 5 ianuarie 2012 – internarea de urgență a lui Kostea, înainte de răsăritul soarelui, la Clinica 25. La 10.00, îl conduceam la aeroport pe Adi, pentru care programul mexican s-a încheiat. Pentru noi, continuă spitalizarea și formalitățile de la Ambasadă. Pentru Marian, vin zile mai însorite…

6. Ascensiuni reușite:

A.     NEVADO DE TOLUCA

–          Vulcan situat în Statul Federativ Mexico, la altitudinea de 19, 09500° N și longitudinea de 100, 7175° V, încojurat de două lacuri mirifice: Laguna del Sol și Laguna de la Luna;

–           Acces din orașul Toluca (situat la 66 de kilometri de Mexico City), printr-o vale de un pitoresc deosebit;

–          După achitarea taxei de intrare în Parcul Natural, pe un drum forestier, se urcă în pantă ascendentă până la marginea craterului, la altitudinea de 4056 de metri;

–          Echipa, formată din Camelia Manea, Constantin Manea, Adrian Negrean și Marian Caval, a reușit, în data de 27 decembrie 2011,ascensiunea pe cel mai înalt vârf din Masivul Nevado de Toluca (denumit Pico de Fraile – 4691 m) și, concomitent, traversarea completă a crestei principale în stil alpin.

–          Porțiuni mai dificile din treimea finală a traseului au făcut ca acest munte să fie asemuit cu vârfuri memorabile din Alpi, cum ar fi Breithorn sau Weishorn;

–          Escaladarea vulcanului implică o bună stăpânire a tehnicilor de cățărare liberă pe rocă friabilă, ultima porțiune spre Pico de Fraile având pasaje de dificultate medie (PD+ sau AD–), care pot pune serioase probleme pe vreme neprielnică sau pe timp de noapte;

–          Ne-a plăcut mai ales pe vârf, că nu încap mai mult de 3 oameni și-mprejur e numai stâncă abruptă!

–          Deși destul de solicitant, Nevado de Toluca este un munte de o frumusețe rară, mai ales prin prezența lacurilor din vechile cratere vulcanice și a formațiunilor stâncoase de tip strato-vulcanic;

–          Ascensiunea noastră a început în jurul orelor 15.00 și s-a încheiat la apusul soarelui. Având în vedere gradul de risc și faptul că urma să ne lansăm în coborâre după apusul soarelui, la lumina lanternelor frontale, am preferat să realizăm o traversare a masivului, de la S-V către N-E și am încheiat cu bine tura la orele 20.30;

–          Până acum nu am găsit alte relatări despre o posibilă ascensiune românească pe Pico de Fraile, prin urmare este posibil ca primul traseu al nostru de aclimatizare în Mexic să reprezinte și o frumoasă premieră românească pe unul dintre cei mai încântători vulcani mexicani…

B.     IZTACCIHUATL, poreclitLa Mujer Dormida” (=femeia adormită)

–          vulcan de 5230 de metri (pe websiturile oficiale) sau 5286 de metri (în puținele broșuri mexicane și în Ghidul National Geographic), situat în Statul Puebla, în S-E Mexicului.

–          Este accesibil din orașul Amecameca (98 ° 37 longitudine ’34”şi 98 ° 49 ’10”, latitudine 19 ° 3 ’12”şi 19 ° 11′ 2”), de unde se urmează drumul către Paso de Cortés (3800 m), care formează o veritabilă centură între vulcanii din Lanțul Trans-Mexican (cei mai importanți fiind Popocatepetl și Iztaccihuatl). Denumirea geografică a rămas încă din 1519 și este strâns legată de numele lui Hernan de Cortes care, în urma masacrului de la Cholula, a urcat cu oamenii săi până aici și, în pregătirea confruntării cu Moctezuma, a trimis oșteni până în craterul lui Popocatepetl pentru a lua sulf cu care să prepare praful de pușcă, apoi au descins prin Valea Mexic în Tenochtitlan, unde i-au masacrat pe azteci.

–          Înainte de ascensiune, procurați-vă materialele necesare din Plaza de la Constitucion, 9B, Amecameca și faceți aprovizionarea fără a uita să vă luați 1-2 zile de rezervă, în caz de deteriorare severă a vremii

–          Amplasat la doar 52 de km de Ciudad de Mexico, în zilele senine, conturul bine-cunoscutei sale creste înzăpezite, care are forma unei femei întinse pe spate, ca și cum ar fi adormită (de aici și denumirea originară din graiul indigen Nahuatl: iztac = „alb”, cihuatl = „femeie”) poate fi observat cu ușurință;

–          Muntele are patru vârfuri distincte, uneori greu de localizat pe teren, dar foarte ușor de reperat în fotografii, mai ales când acestea sunt realizate din anumite unghiuri (N-V sau S-E):

• Cumbre de la Cabeza – „Capul”, care nu poate fi atins decât pe ruta: Dos Aguas – La Cabeza);

• Cumbre del Pecho – „Pieptul” – cel mai înalt vârf – 5230m). Este abordabil pe ruta normală. Aici sunt 2 puncte, unul de 5200 de metri altitudine, cunoscut pe hărțile ghizilor și sub denumirea de „Vârful Sudic” și altul de 5230 de metri, marcat pe hartă ca „Summit with Cross”;

• Cumbre de las Rodillas – „Genunchii”, cunoscut și sub denumirea de „Luis Mendez Hut Ruins”. Este, de asemenea, unul dintre punctele pe lângă care se trece în ascensiunea de pe ruta normală;

• Cumbre de los Pies – „Picioarele

–          Ascensiunea este precedată de obținerea permisului de acces în rezervație care asigură și dreptul de a folosi refugiul în scopul cazării pe perioada declarată.

–          Parcul Național Iztaccihuatl-Popocatepetl a fost înființat încă din 1935 și acoperă o arie de 25.679 de ha, fiind extins ulterior la 45.000 de ha;

Iztaccihuatl (La Mujer Dormida”) – 5286m    Popocatepetl ()

–          Prin poziționarea sa geografică, Iztaccihuatl constituie cea mai pitorească parte din Lanțul Vulcanic Trans-Mexican, reprezentat prin forme de relief variate – munți cu conuri vulcanice (între care cel mai înalt este Popocatepetl – 5426m – munte interzis accesului vizitatorilor încă din 1994, de când a început să fumege), văi cu vegetație luxuriantă, cascade, faună bogată – râși, puma, coati, iepuri, căprioare. 45% dintre speciile de plante înregistrate pe Valea Mexicului se întâlnesc în acest areal atât de atrăgător. De asemenea, coridorul vulcanic din zonă atrage multe specii de păsări în incursiunile lor generate de ciclurile migrației către Golful Pacificului.

–          Cabana la care se stă înainte de summit este situată la 4780 de metri altitudine. Asigurați-vă că aveți o aclimatizare bună înainte de această etapă!

–          Ascensiunea spre vârf se recomandă să înceapă la ora 4.00 și implică 5-6 ore de urcuș susținut prin grohotiș, pe culoare abrupte, cu rocă friabilă și pe ghețar;

–          Există și rute tehnice, sunt omologate, dar se cere multă precauție. Am avut ghinionul să ajungem la refugiu exact după ce au fost aduși doi accidentați din peretele nord-vestic. A fost o experiență traumatizantă.

–          Pe 30 decebrie 2011, am pornit pe ruta La Joya – Valle Feliz – Alcalican – Guglia – Tobillos – Jabonero – Ojo de Buey – Grupo de Los Cien (4780 m) – în total, aproape 1000 de metri diferență de nivel și cam 2,86 km de ascensiune în pantă ascendentă, alternată cu 2 mici pante descendente. Am plecat pe soare, am sosit la refugiu pe grindină.

La refugiu, tocmai fuseseră aduși 2 accidentați care se prăbușiseră în peretele sud-vestic (o fată cu traumatism cervical, pe care am găsit-o în stare de inconștiență și un băiat cu multiple fracturi la picioare). Marian Caval a ajutat cu medicamente și cu tot ce s-a putut.

Adrian Negrean a avut probleme cu respirația și, de comun acord, am decis că e mai bine pentru el să coboare până La Joya împreună cu medicul și cu echipele de salvare care i-au transportat pe accidentați.

Nu prea s-a putut dormi la refugiu, având în vedere circumstanțele descrise mai sus. Vremea era foarte proastă. Am sperat că lucrurile se vor schimba până dimineața.

– pe 31 decembrie, porneam în ascensiune finală pe Iztaccihuatl. Nu am plecat în tura de vârf decât două persoane: Camelia Manea și Marian Caval. Startul a fost destul de tardiv, la orele 8.30. Vreme relativ stabilă dimineața, dar din ce în ce mai rea pe măsură ce ne apropiam de Glaciar de Ayoloco și de Arista del Sol. Am parcurs ruta Grupo de Los Cien (4780 m) – Esperanza – Monte de Venus – Panza – Ombligo – Ordoñez – Costilla – Plexo – Glaciar del Pecho (aici, de obicei, ghizii recomandă întoarcerea grupurilor pe care le conduc, considerând suficientă aclimatizarea pentru Pico; la cererea expresă a turiștilor și în condiții de vreme bună se poate merge mai departe) – Am atins Vârful Sudic, la doar 30 de metri de El Pecho – vârful cu cea mai mare proeminență din tot masivul. Grindina, vizibilitatea redusă, descărcările electrice din ce în ce mai dese și mai puternice (în urma cărora se electrizase totul – pioletul, butonul declanșator de la aparatul foto, capsele și capetele metalice de la fermoar!!!) ne-au determinat să ne întoarcem pe un drum care părea de nerecunoscut… dispăruseră chiar și urmele lăsate de noi cu doar 1 minut înainte. Spiritul de orientare și stăpânirea de sine ne-au ajutat să ajungem cu bine la refugiu și să coborâm fără zăbavă către La Joya, apoi să ne grăbim pentru a serba Revelionul pe undeva – aveam în plan să mergem la Cholula, în localitatea unde se mai păstrează ceva ruine din cea mai mare piramidă din toată Mezo-America… GPS-ul a avut o altă părere, iar noi n-am mai ripostat…

C. PICO DE ORIZABA

– este strato-vulcan, are 5636 de metri înălțime și face parte din Circuitul „7 Volcanoes”, fiind considerat cel mai înalt vulcan din America de Nord; se spune că vârful său este vizibil dinspre Golful Mexic, de pe navele care se apropie de portul Veracruz;

– este situat între statele mexicane Puebla și Veracruz, la 180 de km S-E de Ciudad de Mexico, în apropierea localității Tlachichuca (2800 m);

– pe numele adevărat Citlatpetl (=„Muntele-Stea”), Pico de Orizaba incită cu peisajele sale care îți taie respirația, mai ales dacă ai șansa de a păși pe ghețar și a junge pe marginea craterului după ce a nins…

– s-a format în urmă cu mai bine de 1 milion de ani; au existat 3 perioade diferite de formare geologică, cea mai recentă fiind înregistrată în urmă cu 16.000 de ani;

– ultima erupție a avut loc în 1846, având magnitudinea 2; cea mai violentă erupție se pare că avut loc în anul 6710 î.e.n.

– face parte din Marele Lanț Vulcanic Mexican, craterul său având un diametru transversal de 478 de metri și diametrul conjugat de 410 metri.

– cel mai potrivit moment al anului pentru ascensiunea pe vârf: intervalul noiembrie-martie, în sezonul uscat;

– sunt mai multe rute de acces pe Pico de Orizaba – de la Piedra Grande (4260 m) sau mai sus, de la baza ghețarului (4900 m), dar și ruta tehnică ce poartă denumirea de Serpent’s Head, care oferă provocarea cățărării pe gheață pe o porțiune cu grad de dificultate 3. O variantă excelentă ar fi traversarea întregului masiv, care să includă și ascensiunea pe Sierra Negra;

– ghețarii nu sunt brăzdați de crevase, iar panta de pe ruta clasică are o înclinație de 35-40 de grade.

Pe 3 ianuarie 2011 am ajuns în Hidalgo (3500 m), cea mai înaltă așezare locuită de lânga Pico de Orizaba și încercam, cu mașina noastră Volkswagen, să urcăm la Piedra Grande (4260 metri). În ciuda ninsorii și a porțiunilor alunecoase de nămol amestecat cu tuf vulcanic, reușim să atingem incredibila altitudine de 3933 de metri, apoi ne vedem siliți să revenim la Hidalgo, unde găsim un localnic dispus să ne ofere cazare și să asigure transportul 4×4, dus-întors, până la refugiu.

Mexicanii ne povesteau că n-au mai văzut zăpada aici de cel puțin 5 ani. Pe 4 ianuarie, presați de timp, ne amăgim că va fi bine și pornim spre refugiu cu 4×4, dar nu ajungem decât pe la 3700 de metri și constatăm că trebuie să schimbăm caii-putere cu cai-„sadea”! Nu face nimic, important este să ajungem la High Camp…

Vremea nu ne surâde. Ajungem la refugiul de la Piedra Grande în șa, spre amuzamentul americanilor care ne felicită pentru originalitate. Pregătiri preliminare, încălzim toate lichidele de care vom avea nevoie sus, în ascensiunea finală. Împărțim între noi bruma de mâncare pe care o avem. Trebuie să ne odihnim cât avem timp, pentru că ascensiunea pe Pico începe la 2.00… Refugiul e liniștit, am prins ceva ore de somn…

Răsărit de soare pe Ghețarul Jamapa, Orizaba       Pe marginea craterului

Primii care se trezesc sunt guatemalezii, apoi noi. Dau trezirea la toată echipa, nu durează mult pregătirile (aveam totul pus în ordine de seara) … plecăm. Am mers în tandem cu americanii, apoi cu guatemalezii, până am ajuns la culoarul de deasupra celui de-al doilea rând de stânci (Secundo Nido). Acolo mi-am dat seama că vom rămâne doar doi români în încercarea de a privi Golful Mexic de pe cel mai înalt vulcan de pe continent… Mi-am reglat ritmul cu cel al echipei guatemaleze (comunicau mult mai deschis și-și împărțeau responsabilitățile – se vedea că au multe ascensiuni în comun). Unul dintre ei era ghid. Am împărțit câte o gustare și ceai cald. Toți aveau motivație și nu se grăbeau.

Sus, pe ghețar, am urcat singură și nici măcar nu am mai mers pe ruta ocolitoare, am tăiat panta frontal, deși a fost teribil de greu. Mi-a fost frică de plăcile de vânt proaspăt formate, pe care le simțeam instabile și nu plecasem decât cu un piolet la mine. Am căutat să mă opresc cât mai puțin, nu i-am mai așteptat pe guatemalezi, riscam să mi se desprindă o placă de sub picior și să o iau la vale…

Când am ajuns pe buza craterului, m-am bucurat de o priveliște de vis. Am făcut fotografii și am filmat, aveam mare încredere că voi fi sus, se zărea deja vârful, dar i-am așteptat pe cei trei prieteni din Guatemala. Împreună cu Manuela am făcut alte și alte poze, cele mai spectaculoase din toată tura… L-am hidratat puțin pe Felipe (ghidul), care era epuizat și am reluat împreună tura.

Pe vârf, Marian era în extaz. Am căzut de acord amândoi că Ghețarul Jamapa îți ia răsuflarea. Dar priveliștea vârfurilor din depărtare, pe care noi le văzusem doar în fotografii (La Malinche, de exemplu) sau unde avusesem deja experiente marcante (Iztaccihuatl) sau care ne erau interzise (Popocatepetl) era mai presus de orice…

Pico de Orizaba e un vis frumos, un vis care merită trăit și împărtășit cu ceilalți…

7. Observații

– în Mexic, cea mai comodă variantă de deplasare este închirierea unei mașini – de preferință 4×4, care poate atinge costuri cuprinse între 600 și 1500 de pesos (aprox. 50-200 USD/zi), în funcție de tipul de automobil / microbuz, perioada de închiriere și compania care oferă serviciile. Este obligatorie deținerea unui card bancar valabil! Noi am fost 4 persoane și am plătit aprox. 120 USD /pers./10 zile.

– apa este o mare problemă în Mexic. De multe ori, pe autostradă circulau cisterne mari în care se transporta… apă. Apa este o strategie de guvern, de multe ori o folosesc politicienii ca slogan pentru a-și promova platformele în timpul alegerilor. În zona vulcanilor nu există apă, deci turiștii sunt nevoiți  să își calculeze atent rezervele și să/și transporte apă îmbuteliată din orașele de la baza muntelui.

– o problemă sunt și buteliile care nu pot fi adaptate la Primusurile noastre. Am găsit o butelie potrivită abia la micuțul popas de lângă La Joya, înainte de ascensiunea pe Iztaccihuatl.

– un GPS se poate dovedi indispensabil în labirinturile din Ciudad de Mexico, oraș metropolitan, cu peste 20 de milioane de locuitori, cu străzi suprapuse și cu un trafic infernal!

– atenție la adecvarea echipamentului cu ruta montană aleasă! O ascensiune pe vulcanii din Mexic implică stăpânirea tehnicilor de cățărare pe stâncă și de mers pe ghețar, folosirea pioleților și a colțarilor;

– dieta necesită atenție, mai ales pentru cei care consideră că au intoleranță la mâncarea picantă. De regulă, în zonele urbane, sunt localuri unde se prepară și mâncare pentru „europeni”;

– nu există hărți care să indice rutele montane. E un fel de conspirație a ghizilor care, dacă sunt întrebați anumite lucruri, oferă surpriza de a da răspunsuri derutante.

8. În loc de încheiere…

Le mulțumesc colegilor mei, Adrian Negrean și Marian Caval, de la Secțiile CAR Cluj și CAR Galați pentru motivația puternică pe care au avut-o de a veni în această expediție și de a susține expediția după posibilități. Fiecare a contribuit cu ce a putut mai bine – eu m-am gândit timp de aproape 3 luni ce rute să abordăm, unde să ne facem aclimatizarea, cum să ne organizăm din punct de vedere logistic (Ce vârfuri abordăm? închiriem sau nu o mașină? Urcăm cu vehiculul până la Piedra Grande, la 4260 de metri?)… Fără abilitățile de conducător auto ale lui Adrian Negrean și fără aparatura tehnică și electronică a lui Marian Caval , nu puteam ieși din câteva situații dificile. Chiar și așa, cu un GPS care n-a dat greș în zone izolate și care, practic, ne-a ajutat și pe porțiunile care nu mai erau înregistrate în harta Gmap, ne-am trezit fără voie că facem Revelionul la …Cholula de San Piedro (într-un stat situat la nord-vest de Ciudad de Mexico!) în loc să ajungem la Cholula de Puebla (sau Tlachihualtepetl), cunoscută pentru cea mai mare piramidă din Mezoamerica… Am pierdut o zi, dar am câștigat … experiență!

Îi mulțumesc lui Adrian Negrean pentru generozitatea cu care a împărțit cu noi pozele, înțelegâng că „o fotografie face cât 1000 de cuvinte”…

Ascensiunea pe un munte este ca și drumul străbătut prin viață – uneori e mai dur, presărat cu mult praf, cu obstacole și cu nămeți, alteori mai blând și fără poticnire… E o încercare repetată de a merge mereu înainte, cu privirea îndreptată în sus…

Comments are closed.